vreau o iarna cu multa zapada, cu blanuri in sanie si acoperisuri de turta dulce…
as vrea sa ies pe cosul sobei, sa merg pe acoperisuri si pe poteci inguste cu pereti inalti de zapada…sa car lemne cu cosul la tara, sa fac paine in fiecare zi, sa ma joc cu rufele pe sarma, asta ar fi o constrangere de basm. am citit intr-un interviu dat de andree putman un raspuns la intrebarea „de ce se teme cel mai tare pt. viitor?”. a raspuns printre altele: „de absurd”. si suna absurd ca inflatia de mijloace si libertatea din ce in ce mai mare au condus la un haos in care constrangerea e tot ceea ce ne lipseste. uneori numai constrangerea ne ordoneaza fericirile…
Elsa,ce ma fac eu cu tine ca nu mai pot sa lucrez la nici un proiect. Stau si citesc si-mi imaginez si ma regasesc si simt, moment in care partenerul meu la acest proiect,aflat acum in dreapta mea nervos,asteapta sa revin cu picioarele pe pamant.Si la toate pauzele lui de tigara,fug iar pe blogurile voastre,si iar se enerveaza…
nu astept iarna….. ataite de vazut si asa de putin timp…ohhh
ma destram ca un fum…in semn de intrebare : nu exista absurd si nici absolut…doar minuni 🙂
J
ana, I understand you…ma plimb pe multe bloguri si eu si asta tine loc de multe…
ce fel de proiect construiesti? about what?
Partenerul „nervos” aduce in Romania un medicament care trateaza cancerul hepatic si are nevoie de un proiect media.
O zi minunata iti doresc! Ca tine.
Constrângerea e un semn că menirea noastră se află acolo, ca să obţinem libertatea trebuie să ne îndeplinim acel rol. Cât despre ierni cu zăpezi de odinioară… ar trebui să migrăm spre ţinuturi hiperboreene… 😦
imi place ziua asta, mai ales ca planurile mele sunt facute sa ii bucure si pe altii! azi merg cu papa la bricostore sa cumparam device-uri de gradina. I like this…mai aflu cate ceva / techniques…
Ah, ce poze minunate!:)
vezi neaparat „Dracula” lui Roman Polansky sa vezi acolo ce zapezi si roscata care face baie in cazanul incalzit cu focul de lemne!cine vine pe horn?surpriza!
A durat ani pana ne-am regasit…dar si departe fiind auzeam amandoua ritmul pasilor nostri…pentru ca si eu am mers cu gandul”pe acoperisuri si pe poteci inguste cu pereti inalti de zapada”,stiind ca undeva drumurile ni se vor incrucisa iarasi. Spiritul fetelor nabadaioase a caror minte circula cu viteza luminii si nu lasa viata sa treaca pe langa ele….care observa,comenteaza,traiesc suferind si sufera traind,care incearca sa schimbe ceva in bine…spiritul nostru mereu tanar in ciuda anilor ce au trecut peste noi…am mai merge oricand intr-o vara torida ,dupa miezul noptii ,in pijamale trei sferturi(ca Michael)si in papuci comunisti in jurul Parcului Moghioros sfidand priviri perplexe si comentariile oamenilor cu scaun la cap si ne-am urca chicotind pe terasa „Holelului Palace” in loc sa stam la ora de latina.Reveneam la orele de curs triumfatoare lasand in urma priviri admirative,interogative,uimite de colegi model care nici nu visau la asa ceva….ne duceam in banci si incepeam sa ne scriem bilete.Nimeni nu era ca noi…si poate nici acum nu este…sau poate doar noi credem asta si suntem ridicole.
In inima mea va exista mereu „capitolul Elsa” si splendoarea adolescentei fara limite.