Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘articole’ Category

coviltir

articol publicat in suplimentul de duminica al Jurnalului National – 19 septembrie, 2010

dormit sub stele, cai, fum, codiţe împletite cu cârpe, şampanie, saltele de paie, briceag, lavoar

Diana Ducar cu un manz

“Cuvintele, de multă vreme nu mai fraternizau. Noi ne iubeam. În zori divinizam săpunul, floreta străvezie a unor simţuri până mai ieri simetrice. Aveam cumpene capabile să anuleze rigoarea celor mai pure inegalităţi. Asta ne mai liniştea…” Călătoria, de Gellu Naum

Am urmărit cu bucurie o declaraţie făcută de un ţigan englez, în drumul lui spre o reuniune anuală a ţiganilor din toată lumea. Tipul avea un calm şi o vibraţie foarte bună, şi vorbea din caruţa lui cu coviltir. Era filmat într-o pădure paradisiacă, cu flori, sunete şi lumini de basm. Povestea cum câţiva prieteni zeloşi l-au invitat în avionul privat, aşa încât să poată ajunge cam într-o oră la destinaţie. Ţiganul bătrân a refuzat ferm invitaţia de a zbura rapid şi le-a spus amicilor că preferă să vină cu caruţa cu coviltir. “Dar vei pierde cinci zile pe drum!”, au replicat ei. “Şi voi ce faceţi cu timpul pe care îl câştigaţi? a întrebat el.

După ce am fost atrasă de spaţiile fixe, mari si generoase, am ajuns să visez acum la mobilitate, la o remorcă de circ pictată în o mie de culori şi la plimbări cu coviltirul. Am simplificat drastic necesarul de obiecte şi m-am lăsat sedusă de satisfacţia infinit mai mare pe care mi-o pot aduce ploaia, vântul, focul şi reîntâlnirea cu o viaţă sălbatică. Am schiţat de curând un coviltir à la Hermès, cu lenjerii de mătase si saltele umplute cu paie, levanţică, mentă şi pelin, frapiere cu apă de râu şi şampanie, suporturi de lemn în care cizmele stau cu gura în jos, godin ambulant şi cufere de paie pentru picnic. Briceagul e o piesă de rezistenţă, iar găleţile din care se adapă caii sunt rând pe rând şi scaune sau mese. Totul are o delicioasă dublă sau triplă funcţiune, de pe laturile căruţei se desfac mese pliante de arhitecţi şi totul este modulabil în multe chipuri care să te bucure şi să te facă să te joci cu imaginaţia fără limite. Adormi din mers, te plimbi dormind, cerul e un wallpaper care nu te poate dezamăgi niciodată şi începi să pricepi ce moment al zilei parcurgi, cu ochii închişi şi ghidat doar de sunete, senzaţii şi parfumuri.

“Caii noştri de piatră simulau adăpatul la sorburi de piatră pe când vizitiii păreau că meditează în largile lor mantii neclintite. Pe rafturi doar arama precaută mai tresărea la fiecare licărire.” Călătoria, Gellu Naum

Anunțuri

Read Full Post »

rosie, tanara persana

articol publicat in supimentul de duminica al Jurnalului National – 12 septembrie, 2010

Calul Fulgerică, fruntar cu pietre, dansând în ploaie, Corul Vânătorilor

Rose-Mary este cea mai tânără si curajoasă călăreaţă de la club. Cu o mamă româncă şi un tată persan, Rosie are coordonatele exotice care dau sarea şi piperul unei făpturi. Toată lumea se miră sa vadă un moţ de copil cocoţat pe un cal înalt. O capelină roşie de catifea, mănuşiţe de domniţă, dar şi o mână fermă, o alură impecabilă si mereu o cravaşă pentru a se impune cu precizie. Aşa călareşte Rosie. Dar ai putea crede că spectaculosul se opreşte aici, la o prezenţă inocentă pe cal. Dar când Rosie coboară, e o stare de euforie la club. Dacă plouă, ea dansează si ţopăie prin băltoace, se inţelege de minune cu toţi caii, intră în boxe, se strecoară fără frica printre picioarele lor. Facem planuri despre ce am putea coase pentru cai, fruntare cu pietre, iar pentru noi bentiţe cu pene, să încălecăm ca indienii.

De curând, Rosie este şi proprietar de cal: arabul Fulgerică, iute, tânăr si frumos. Am întrebat-o mai multe despre comunicarea ei cu caii. Mi-a povestit cum în mod natural simte ce gândesc ei, aşa cum şi ei simt ce gândim noi. Armonia aceasta visată de adulţi, si prea rar împlinită, e pentru ea limbaj innăscut. E ca mersul, nu are nevoie de prea multe tehnici sau explicaţii.

La plecarea de la club, Rosie îl întreaba invariabil pe antrenor la ce oră se vor revedea a doua zi. Ne vedem pe la 11, drăguţo, îi spune Dl. Szekelly. Dar nu se poate la 5 dimineaţa, întreabă Rosie.

Şi perlele sunt savuroase şi inepuizabile. Cu Fulgerică la păscut, îi spun ca dacă îi cântă calului ceva, s-ar putea linişti. Iar ea îi cântă din Corul Vânătorilor!

Printre altele, îmi spune:

”M-am uitat duminica trecută după tine şi mi-a părut rău că nu te-am văzut”

“Vezi, caii noştri seamănă de parcă ar fi fraţi, iar nouă ne place aceeaşi îngheţată”

“M-am rugat la Dumnezeu să se oprească ploaia, să putem încăleca, şi s-a oprit”

Cum te-ai rugat, o întreb, în gând, sau cu voce tare?

Şi în gand, şi cu voce tare!

Read Full Post »

festivalul calului

[articol publicat in Suplimentul de Duminica al Jurnalului National – 5 septembrie, 2010]

Cai de rasă, atelaje, dresaj si cascadorii, probe de tracţiune, Centrul de Echitaţie Diana, Hermès si Maria Tănase

Diana Ducar


Anul acesta, de Sfantă Marie, m-am bucurat la Râşnov de Festivalul Calului. Nu am mai văzut până acum, la noi, atâţia crescători de cai şi sportivi reuniţi cu bucurie să celebreze calul. A fost o baie de mulţime, plină de surprize frumoase. Oameni frumoşi, o suta de cai excepţionali, bucurie şi disciplină, dar mai ales satisfacţia de a împărtăşi performanţa şi de a fi aplaudat.

Doctorul Constantin Ducar, Cristina & Diana

Am descoperit la Centrul de Echitaţie Diana o familie de crescători de cai fără cusur. Doctorul Constantin Ducar e un tip care a “înţeles”, iar norocul lui este ca nu e singur, are o soţie călăreaţă: Cristina, şi o fiică excepţională: Diana. Dacă aş scrie basme, aş putea lesne să mă las inspirată de modelul lor de viaţă: libertate, padocuri cu zeci de cai, partide de călărie pe pajisti invadate de mentă şi pelin, băi cu caii în râu.

Ne-am reunit, cu bucurie, mulţi călăreţi, amatori şi oameni de cai, acasă la familia Ducar. Călăreţi şi instructori veniţi de prin tară, Nelu Szekelly cu căţiva cai şi sportivi de la Clubul de Echitaţie Bucureşti, Biro Attilo cu doua prinţese călăreţe: una costumată într-o rochie de Renaştere franceză, cu un cal cu fruntar cu pietre, alta în pelerină şi mătăsuri de anii ’20, pe cât de spectaculoase, pe atât de curajoase şi bune săritoare peste obstacole. Cascadorul Nicolae Filimon si Georgiana Neselean, aplaudaţi pentru numerele lor originale, cabrări, galop în picioare. E reconfortant să observi cum calul se bucură finalmente de o nesperată revigorare şi simpatie. Efortul şi sacrificiile unor tipi  pasionaţi de cai, aşa cum a fost dr. Ioan Apahidean, cum sunt azi Dan Filimon, Nelu Szekelly, Nicolae Filimon, doctorul Constantin Ducar, încep să fie vizibile în România.

Maria Tanase cântă pentru Hermès, Bartabas si Teatrul Zingaro

Am aflat cu mandrie cum la Paris, un alt profesionist al calului, Bartabas, a pus în scenă un spectacol ecvestru pe care casa Hermès l-a promovat pentru lansarea parfumului Voyage.

Sute de redactori de moda şi frumuseţe de la cele mai prestigioase reviste, Vogue, Harper’s Bazaar, Vanity Fair, au savurat uimiţi spectacolul ecvestru, care, culmea, era montat pe muzica Mariei Tănase!

Read Full Post »

o mosioara, o pereche de cai

articol publicat in suplimentul de Duminica al Jurnalului National- 30 mai

foto ionut staicu – Beyzade si Ulysse

Cât de mult mi-a plăcut să aud cum prin anii ’30, să faci cadou o casă, o moşioară, era un gest posibil.

Mi-a plăcut mereu să fac daruri, poate mai mult decât să primesc, şi mă bucur că am reuşit să fac mereu unele la limita înaltă a posibilităţilor mele: mereu ceva ce pentru mine ar fi fost prea mult, dar perfect pentru a îi bucura pe ceilalţi. Şi asta pentru că, în mod pervers şi paradoxal, bucuria de a oferi e mereu aşa de mare, încât câştigul e tot al meu!

Am mereu în minte câteva idei de cadouri, liste cu tot felul de obiecte, ce aş mai dărui unor prieteni şi ce m-ar mai bucura pe mine. E ca un fel de tensiune în aşteptarea abonamentului la o revistă miştoacă, un moment programat, care depinde, şi nu depinde de mine, de vreme ce nu e sigur nici când voi porni la vânătoare şi nici ce voi găsi pe unde voi bântui. Aşa că sună a o aventură delicioasă, cu o doză de imprevi­zibil cu atât mai interesantă, cu cât eu ador să găsesc şi calul răpciugos la grajd, care mai apoi se transformă în prinţ fermecat, să umblu prin tot felul de unghere şi magazine săteşti, scoase din lume, pe la chimicale şi tot felul de bombe, sau prin contrast, prin cele mai elegante şi septice, unde reuşesc mereu să găsesc ceva altfel, ceva ce numai ochiul meu ştie să aleagă. Aşa m-am pricopsit cu o cadă de tablă de la un ma­gazin de chimicale din Balcic, cu tot felul de carafe şi ligheane de porţelan, perii interesante de la nişte magazine săteşti de pe lângă Snagov, cu lupe de argint şi cămăşi de noapte de şifon de la British Gallery, dar şi cu un săpun cu seu de oaie excepţional, cu savoniera lui rotundă de porţelan şi cel mai fin parfum de fermă englezească. Şi aşa cum mi se întâmplă să simt organic sărbătorile religioase, mi se întâmplă să pregătesc daruri fix de ziua unor prieteni, fără să mai ţin socotelile exacte cu ziua, data. Nu e mirare mai mare pentru ei să primească din senin, fără să anunţe, ceva ce şi-au dorit, deşi mai nimeni nu ştie că e ziua lor. Au mare succes dulceaţa mea de trandafiri şi săpunurile de casă cu pelin şi tot felul de flori, cu mentă, portocale şi levănţică, dar şi bijuteriile, neapărat cu pietre frumos şlefuite. Pentru daruri ador stilourile şi agendele, unele care să te invite să scrii, să mâzgăleşti şi să te joci scoţând pe hârtie tot ce-ţi trece prin cap. Îmi mai plac tablourile, fotografiile, porţelanurile şi obiectele de artă, statuile, covoarele vechi şi săculeţii de mătase pe care îi primesc de la prietena mea Jo. Dar, ca să revin, nimic mai spectaculos ca o moşioară, o pereche de cai.

Read Full Post »

farniente

articol publicat in suplimentul de Duminica al Jurnalului National – 3 mai

foto dragos lumpan

Emil Cioran ii compatimea pe cei care “nici nu au intuit, nici nu au inteles vreodata valoarea metafizica a lui farniente”. Eu ma bucur mereu sa-l recitesc si imi spun ca tipul era fascinant. Am regasit cateva pasaje interesante din scrisorile lui catre cei de acasa. Lumile lui penduleaza delicios si neasteptat intre abstract si concret: pachete cu haine, mancare si carti, angoase metafizice, insomnii si probleme existentiale tratate genial.

“Habar n-au ce afacere buna au facut cei care au murit inaintea noastra

Cu cat esti mai primitiv, cu atat esti mai aproape de intelepciunea originara, pe care civilizatiile au pierdut-o. Burghezul occidental e un dobitoc care nu se gandeste decat la bani. Oricare cioban de la noi e mai filozof decat orice inelectual de pe aici [Paris]…

Am muncit cu bratele timp de 10 zile la un prieten. E singurul lucru care ma satisface pe deplin. Stiu ca asta te scarbeste si stiu si de ce. Dar pentru mine, de ficare data cand am prilejul sa lucrez ceva cu bratele, e parca m-as intoarce in copilarie. Nu eram facut sa ajung intelectual. Ce decadere! Mai bine m-a fi facut lacatus!

Avand sansa de a nu fi practicat vreodata o meserie si nici de a fi lucrat la carti serioase, am avut de-a lungul anilor enorm de mult timp: o favoare rezervata, in principiu, cersetorilor si femeilor. Cersetori sunt tot mai multi, insa ei nu-si dau osteneala sa scrie; cat despre femei, in zilele noastre ele se duc la serviciu, la birou – infern idiotizant.

Te dezonorezi indata ce cauti sa castigi un ban

A te plictisi e ceva cu mult mai torturant decat a suferi; plictisul inseamna sa inregistrezi nimicul fiecarei clipe avand certitudinea ca urmatoarea va fi inca si mai goala.

Eu ma simt destul de bine. Pacat numai ca acest inceput de semestru ma obliga la noi taxe, ramanand astfel intr-un oarecare impas financiar. Norocul meu e ca am haine pentru multa vreme inca: e articolul cel mai scump. Daca eram tacut din fire, muream de mult de foame. Iau lectii de conversatie cu o englezoaica batrana si nebuna.

Eu am devenit imun la orice, la fostele credinte si la orice credinta viitoare. Mai cred poate in inteligenta si-n focul de artificii al spiritului. Realitatenu exista decat in suferinta, dar moartea o anuleaza si pe ea, asa incat in cele din urma nimic nu are nicio consistenta. Eu citesc foarte mult, in special Shakespeare si marii poeti englezi. In afara de muzica si poezie, totul e minciuna sau vulgaritate…Dintre prietenii de la Bucuresti mi-e dor de Tutea.

Plimbarile cu bicicleta ma fac mai putin nervos, in plus e singurul sport ce pot sa practic fara efort si risipa de bani.

M-am plictisit de orice forma de agitatie si m-am convins ca toate neplacerile in viata vin de la participarea la un grup oarecare. Daca stiam lucrurile acestea demult, astazi eram mult mai inaintat. A trage consecintele prostiilor altora e cea mai absurda tragedie ce se poate indura.

Niciodata n-as fi crezut ca sunt capabil de atata ratare si ca frica de mine insumi sa ma poata duce la atata destrabalare si la atata gol. De dimineata pana seara ma preumblu printre emigranti, neinteresanti si imbecili, si zac prin cafenele intr-o aiureala acordata la gama dementei.

Daca termenul de libertate are vreun inteles, acela este de a-ti fi credincios tie insuti. Restul e minciuna.

Pentru anul ce vine sa ne straduim a progresa cat mai mult pe calea resemnarii. E uimitor cat am progresat in materie de resemnare. Accept aproape tot ce mi se intampla. E drept ca nu prea-mi dau seama ce as avea de castigat revoltandu-ma – azi dimineata am avut o conversatie foate interesanta cu eugen [Ionesco]. El e mai putin resemnat decat mine. De aici forta sau slabiciunea lui.”

Read Full Post »

algeria

var alb, turcoaze, parfum de cafea si mirodenii, miros de piele tabacita si lana, cous-cous, Mediterana cea sarata si plina de veliere, burnusuri, corturi de par de capra, henna, Pif, ceramica pictata si moschee


Imi place cum copilaria mea vine catre mine, cu amintiri si nostalgii exotice. Am avut norocul unei felii de copilarie in Africa si m-am bucurat de culorile ei cu atat mai mult cu cat la Bucuresti totul era gri. O calatorie cu avionul, Algeria via Elvetia, era o sarbatoare pe care putini privilegiati o puteau gusta. Stewardesse elegante, file de camila cu mustar de Dijon, Fanta de portocale, Tobleronne si o vesela simpatica de plastic faceau din cele 4 ore de calatorie un deliciu. Astazi momentul a devenit banal, uneori chiar chinuitor. Pentru mine era o ceremonie pe atunci! Alger, Oran, Constantine si Annaba au fost primele orase cu care m-am intalnit. Leandru si pamanturi rosii, hoteluri aparate de soare, obloane si curti interioare verzi si umide, oameni foarte veseli si comunicativi si o comunitate de straini compusa din multi francezi, polonezi, rusi si romani pusi pe distractie. Am intrebat-o zilele acestea pe o prietena algerianca daca masinile au ramas la fel de interesante pe soselele lor: era plin de Citroen DS, cel cu care Allain Delon facea ravagii prin filme, si Citroen Deux Chevaux, masina lui Fernandel. Modelele acestea au fost inlocuite, pentru ca si algerienii, ca si noi, sunt amatori de modernitate.

Shuk-urile si magazinele erau un punct de mare atractie pentru noi, mai ales ca nimic nu semana cu acasa. Bidoane cu ulei de masline, tesaturi in culori si modele fascinante, bijuterii lucrate manual cu o tusa de unicitate irezistibila, obiecte din piele pictata, dar si librariile. Librariile erau subventionate si aprovizionate de statul francez, si puteai gasi cartile, dictionarele, albumele, stilourile si rechizitele la care nu puteai visa in Romania. Imi petreceam zilnic cateva ore in librarii, alegeam stilouri diverse si cerneluri, truse de pictura si carti. Nu e de mirare ca excedentul de bagaje, la intoarcere, era exprimat in kilograme de carti. Si mai era varsta abonamentului la Pif. Saptamanile erau marcate de bucuria de a mai astepta un gadget, de a monta cu minutiozitate o surpriza, de a citi aventurile in foileton ale lui Masque Rouge, Rahan, Pif et Hercule. Cu mintea de copil stiu ca m-au impresionat tare ruinele romane de la Timgad. Nu intelegeam cum timpul a facut posibila conservarea in asa o stare si nici cum logica locuirii si a bailor putea fi asa avansata la romani. Si apoi, vorbind despre sudul Algeriei, cu desertul, tuaregii, camilele si corturile de lana, aventura devine captivanta. Plimbari cu camila, un galop printre dune ca un cutremur de 9 pe scara Richter, frica de scorpioni, furtunile de nisip si oazele, ca un colac de salvare pentru toti.

Read Full Post »

o viata pe plaja

foto – Andrei Lumpan [2 ani]

Mi-am luat cativa prieteni si caii si am plecat pe malul oceanului. Stau desculta pe plaja, iar in cortul meu am aranjat o etajera cu cele mai pretioase cosmetice: un savon d’Alep, o sticla cu ulei de argan si una cu gaz lampant. Si mai am si un lighean de tabla galvanizata si cateva perii de lemn. Iar in “dulapul” meu pot gasi cateva batice de batist sau matase, cateva zdrentisoare comode, niste jeansi, si asta e tot.

Nu cunosc nicio constrangere, totul e pace. Calaresc prin apa, desculta, si tin scaritele cu degetele mari de la picioare in exteriorul lor.

Cand vreau sa intru in apa e suficient sa-mi arunc carpele pe mal si ma pot juca in pielea goala in voie. Am inlocuit mesele cu fructe si bauturi exotice, iar seara, la foc, ma bucur de fum si de o fasie mica de file de peste, prins cu cateva minute in urma.

Ma pieptan rar, e aproape o ceremonie de gala, asa cu uneori arat ca Robinson Crusoe. Apa dulce e pretioasa si e rezervata unui dus economicos in baia de sub cerul liber. Singurele mele bijuterii sunt un inel improvizat dintr-o cochilie si o brosa cu briliante. Imi place sa las brosa in cort cand merg hai-hui cu calul, mai ales pentru a intelege ca lucrurile isi poarta singure de grija.

Nu am ceas, nici telefon. Nu pastrez nicio legatura cu lumea, totul e numai feeling. Un sentiment ca totul e bine, ca linistea din viata mea nu poate fi tulburata de nimic. Lumina e singurul indiciu pentru diferitele momente ale zilei. Incep sa o descifrez diferit de cand e singura mea busola.

Dupa statul la foc cu prietenii ma retrag in cort. Aproape de mine e si calul. Sunt ostenita, toti muschii sunt intr-o tensiune buna si tonica, oboseala e un dar iar eu am facut tot ce imi doream pentru a simti ca traiesc.

Sa ma intorc la civilizatie? De ce as face-o?

Read Full Post »

Older Posts »