tipi misto/gagici mistoace — articolul aparut in suplimentul jurnalului national de duminica – 29 nov

Majestatea Sa Regele Mihai, pictorita Constanta Stratulat, Neagu Djuvara, profesorul Bodnariuc, Lena Constante, madame Sadovic.

Majestatea Sa Regele Mihai

Am avut mereu norocul sa am prietene in varsta, fabuloase, frumoase si cu personalitati exceptionale. Victoria lor asupra anilor m-a marcat. Poate de aceea n-am inteles niciodata vaicarelile unora legate de inaintarea in varsta, sau etichetele jalnice puse in graba de tipi nefericiti care cred ca la 40 de ani omul e generalmente terminat.

Am urmarit un interviu cu o balerina de la Balsoi care avea 102 ani si chipul ei m-a vrajit. Fiecare rid avea o poveste ascendenta si fericita, lumina ochilor era vie si vesela. Era o demonstratie ca ridurile pot fi un atu.

Tot o demonstratie de frumusete prin varsta e si Neagu Djuvara, si putini realizeaza ce varsta are, mai ales ca pana de curand el era si realizator de emisiune TV. E probabil o programare genetica aceasta teama de care putini reusesc sa scape, asa cum tot genetic e trasata si transformarea.

Imi place chipul Majestatii Sale Regele Mihai, fata lui s-a imbogatit cu cele mai nobile si frumoase linii. Toata intelepciunea si experientele i-au dat puterea sa prelucreze realitatea intelegand cu adevarat sensurile vietii, asa ca e mai frumos ca la 18 ani.

Tata incepuse sa-si piarda din prieteni si simteam ca varsta incepe sa-l apese, cand, in vizita la Lyggia Naum, am facut cunostinta cu un domn interesant. M-am prezentat, iar el a tresarit, pentru ca numele meu ii suna cunoscut. ‘’Excelsa, tatal tau mi-a fost student’’, mi-a spus Dl. Bodnariuc. Cred ca i-am crescut speranta de viata cu inca 50 de ani tatalui meu, dupa ce i l-am dat la telefon pe profesorul lui, trecut bine de 90 de ani, si in mare forma.

Din perspectiva aceasta de varsta si lifestyle America imi pare castigatoare. In Florida viata incepe dupa 70 de ani, lumea se casatoreste si isi reface viata chiar si dupa 80. Tipii in varsta sunt invidiati si activi, dress-code-ul lor e in alb si roz.

articol publicat in suplimentul de duminica al jurnalului national — 22 nov

“Ei, ce-am pierdut eu…” imi tot spunea Lyggia oftand.

M-am minunat sa vad ce echilibru a reusit sa pastreze Lyggia dupa ce a disparut Gellu. Sa te muti la peste 80 de ani intr-o alta casa [desi aproape nevazatoare] si sa reusesti sa administrezi totul in cea mai inalta ordine. Sa iti pastrezi mintile si surasul buclucas si complice de copila.

In seria frumoaselor povestiri ale ei despre Gellu si intalnirea lor exceptionala, pe care le asteptam cu gura cascata, s-au mai nascut si cateva complicitati care ne-au onorat si de care ne-am bucurat impreuna. Asa a aparut “cutra de nenea”, faimoasa “ori nu ajuta, ori nu trebuie”…sau avertizarile despre “o mare plictiseala”. In acord cu teroriile unei coerente intre gand, fapta si consecinte, Lyggia ne avertiza mereu sa nu mintim nici macar de complezenta pt. ca in felul asta vom avea o mare plictiseala.

Am aflat cu oarecare mirare de salutul lor de la Comana: “sa murim frumos”, pe care si-l tot urau intre prieteni…Despre joviala Andre Fleury si performantele ei de la 104 ani…Despre Gellu – salvatorrrrhul.

De la Lyggia am aflat si invatat multe: mai ales despre prietenie si solidaritate, despre adancimea unor relatii si despre cum ar trebui tratate deceptiile.

Asa am aflat si ca in prima vizita e bine sa duci chibrituri si sare, pentru prosperitatea casei pe care o vizitezi. Si ma bucura mereu sa aplic asta cu succes [chibriturile ii placeau mult Lyggiei, avea mereu unele f mari si frumoase].

Asa cum se intampla cu mintile bune, Lyggia putea intelege orice. Oricate modernitati ar fi incaput in enuntul nostru, daca aveai sa ii ceri un sfat, primeai unul fabulos. Nu le intelegeam mereu imediat consistenta, dar viitorul le-a validat pe toate.

Lyggia spunea ca numai in casele oamenilor rai nu miroase putin si a mancare…Am aflat asta cand m-a invitat la masa, la un rasol de vita cu hrean. A fost delicios.

Iar la Comana pe terasa am savurat cateva veri la rand minunatiile grecesti, mancare de vinete sau bame, mancare de stevie; Lyggia era foarte mandra de originile ei grecesti.

Si daca ma gandesc la dragostea Lyggiei pentru frumos si tihna pe care stia sa o construiasca, imi vine in minte stilul provencal, de tesaturi cu carouri alb rosu, cu tot felul de stamburi cu flori f inspirate si colorate care decorau camerele de la Comana sau bucataria din Bucuresti. Soba rosie, aragazul pe 4 picioare ca un martian, solnitele de perete din tabla emailata, servetul de olanda brodat de ea in clasa a patra.

Si cred ca amestecul interesant dozat de exigenta si indulgenta a facut ca Lyggia sa stie sa isi apropie multi tineri, sa fie iubita si respectata asa cum isi dorea.

Am iesit impreuna la Carturesti si am dorit sa ii ofer un ceai. Dar, in cateva minute, a sosit o tava plina cu ceaiuri si biscuiti din partea casei, special oferite ei. Era f bucuroasa ca poate sa imi ofere ea mie ceaiul. Am intrebat-o apoi daca ar vrea sa ne plimbam putin cu masina, sa ii arat orasul impodobit. A acceptat delicat, insistand sa nu imi pierd timpul…Asa ca ne-am plimbat mai apoi pe Kisselef, pe la Arcul de Triumf pana la gradina Miorita, sa ii arat orasul impodobit inainte de Craciun. Era ultimul ei Craciun. Cand am sosit, in parcarea din fata casei ei, un mitocan m-a calcat literalmente cu masina pe picior in timp ce eu o ajutam sa iasa din masina…aveam o urma de cauciuc de doua palme deasupra tendonului…dar m-a durut numai putin, fara mari complicatii. Asta tot in seria protectiei prin miracole, care ii placeau Lyggiei atat de mult.

Imi placea mult felul in care simtea ca cea mai inalta datorie a ei sa il comunice pe Gellu Naum. Imi povestea bucuroasa ca multi cunoscuti de-ai ei au inceput sa trateze Calea Searpelui ca pe un oracol si un porte-bonheur totodata. Spunea ca, fara sa stie unii de altii, toti o deschid pt. a afla ce le mai spune cartea, sau se simt protejati de ea atat de direct incat o poarta si in masina.

Si ii spuneam cum gandindu-ma la ce ar fi de facut pt. ca despre Gellu sa se vorbeasca mai mult, sa fie citit, intrata la Carturesti imi sarise o carte de pe un raft chiar in calea mea, si evident era Calea Searpelui….

Ii placeau mult aceste confirmari venite din alte lumi, misterioase. Asa i-ar fi placut desigur sa stie ca la Scala di Milano am intrezarit o doamna ce ii semana bine, avea o rochie de duchesse verde praz, un mantou de camilhaar beige…si surasul acela. Poate si de aceea, tot concertul Keith Jarrett mi s-au derulat in minte numai imagini cu Gellu si Lyggia la Comana, cu gradina lor paradisiaca, cu bujorii aprinsi si cu ploaia dulce de primavara, ca dragostea lor.

“Excelsa, tot ce face, face la perfectiune”, e cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodata. Dupa ce ne-am cunoscut mai bine, Lyggia mi-a marturisit ca a fost indusa in eroare la inceput de unii si altii, ca abia acum afla cine sunt…. Era jenata de primele ei ganduri si imi tot spunea ca e mai bine sa ai o surpriza placuta, devreme ce deceptiile sunt mult mai frecvente.

Oameni interesanti, “favorabili”, au fost atrasi in cercul de prieteni apropiati si prezenti in mai toate momentele importante ele vietii ei. Si grupului astuia i s-au mai alaturat, par hasard, si multi straini….Nu toti erau f inspirati, asa se face ca de exemplu, chiar in discursul de la inmormantarea ei preotul a numit-o pe Lyggia “doamna literaturii romanesti”…Asta nu i-ar fi placut deloc.

Am dus-o pe Lyggia la spitalul de pneumologie si eram impreuna cand am aflat despre diagnosticul ei grav. In cel mai tensionat moment al asteptarii, medicul radiolog ce detinea “verdictul” se tachina si flirta galagios cu o asistenta, spre uimirea noastra. Am fost grosolan neglijate.

Am decis sa o menajez pe Lyggia si sa ii ascund realitatea, asa ca pentru urmatoarele tratamente cu morfina am invocat calmante din plante. Imi spunea mereu sa am grija de moralul ei.

Nu stiam prea bine unde suntem in oras, unde e situat spitalul…ajunseseram pe cai ocolite….

Dar, la plecare, ca de obicei cand eram cu masina, i-am propus o plimbare, poate la Gellu la cimitir. Credeam ca suntem f departe de asta, cand, in capatul strazii, plecand de la spital in alta directie decat in cea din care am venit, se profila gardul cimitirului Bellu. Ni s-a parut de necrezut.

Langa mormantul lui Gellu, Lyggia s-a prabusit pe cruce si a atins-o apasat cu toata palma. Mi-a spus indurerata: “nici nu stiu de ce nu raman aici”.

Dupa putin timp s-au regasit. Si nici asta nu a fost simplu, intrucat se gasesc mereu unii care incearca sa desparta oamenii de nedespartit. Dar de asta se ocupa Dumnezeu.

Si desi in ziua inmormantarii era ger si un nor foarte dens, pentru cateva momente soarele a stralucit intens chiar in timpul inmormantarii. A fost un zambet.

tipi misto/gagici mistoace

articol aparut in suplimentul jurnalului national din 15 noiembrie

o viata ideala…

Te intrebi ce anume reuseste sa construiasca bine atmosfera unei case, dar a unei zile?

Raspunsul e uneori greu de formulat, clare sunt numai rezultatele. E bine, sau nu e.

Mie imi place in casa de la tara felul in care exteriorul si interiorul se pun in armonie: oriunde privesti vezi cerul si copacii, nicaieri privirea nu se opreste intr-un zid, sau intr-o fereastra acoperita.

Imi mai place rezistenta dusumelelor si insensibilitatea lor la manevrele de vatraie, cosuri cu lemne, cizme de cauciuc pline de noroi, paie….Orice ai face, poate fi curat intr-un minut, fara sa te stresezi, iar lemnul e din ce in ce mai frumos.

Si desigur ca zilele arata diferit intr-o casa de tara in care incepi ziua afara, in aer bun, cu parfumurile anotimpurilor in nari si sunetele speciale ale fiecarei ore.

Si apoi, sa-ti faci de treaba plimbandu-te pe campuri, cu caii, sa verifici viile, sa vezi ce fac campurile, sa obosesti si sa-ti fie o foame de copil, sa stii ca iti meriti masa dupa atata efort, sa te bucuri de un dus tonic si parfumat. Sa te schimbi de hainele terfelite fara grija cu rufarie curata si putin aspra; sa te asezi la o masa buna, cu sfaraieli de fripturici pe plita si supe grase aurii, cu paine de casa si bauturi pe placul tau, cu lumanari si sfesnice de alama; sa savurezi toate astea in timp ce privesti pe fereastra cum ziua vireaza in seara si simti ca nu ai mai pierdut o zi.

Am citit cu bucurie despre unele triburi de arabi care venereaza calul intr-atat incat dorm cu el in cort. Ei sunt, se pare, singura civilizatie in care sunt mai pretuite iepele decat armasarii, deoarece in timpul atacurilor lor nu necheaza si nu ii dau de gol, asa cum fac masculii.

Ma inspira tabloul acesta al lui Edwin Landseer – Cortul Arab

Incepusem si eu sa vizez la un cort confortabil si excentric, ceva in genul celor maure, cu ciucuri si pasmanterii, cu mega spatii in interior, inaltimi bune, mobila de campanie si lavoare. In asa un cort mi-as petrece 3 luni pe malul marii. Iar la tara, as modifica putin casa si as primi si eu in living cu bucurie 2 cai, 2 magari, 4 braci….Iar pe lista mea de fantezii au mai aparut: grajdul, o sanie si o caleasca.

articol din suplimentul de duminica al jurnalului national — 8 nov

tipi misto/gagici mistoace

primitivii si aristocratii

Blanuri, foc, vin, cai, aer de padure, pamant, vanat, flori, onoare, anotimpuri, sanie

Imi place sa observ cum valorile primilor sunt si ale ultimilor: unii aristocrati si unii primitivi se intalnesc pe un teritoriu cu care clasa de mijloc a pierdut legatura.

Francisc Sirato – lalele

Desi conservatori, si unii si altii perpetueaza un stil de viata in care elementele esentiale sunt naturale, puternice si ferme.

Ei iubesc animalele si comunicarea cu ele n-are nicio legatura cu cea pe care o practica media. Caii si cainii lor sunt de obicei exemplare exceptionale si au inainte de toate un rol practic.

Focul, cu care se intalnesc zilnic, e unul autentic, fara artificii, te incalzesti la el si meditezi. Iti pregatesti mancarea, de cele mai multe ori un vanat. Folosesti blanurile, pentru ca asa e rostul lor. Bei un vin, din cele mai bune, pt. ca e fabricat in house.

Mi-a placut relatarea lui Aurel Cioran [fratele lui Emil Cioran], despre un tip din Rasinari care ziua lucra la joagar, iar seara citea Schopenhauer. El se intreba ce resorturi interioare ciudate il puteau determina pe tip sa aiba asemenea preocupari contrastante.

Probabil ca intalnirea aceasta in afinitati, naturala, innascuta, face explicabila alaturarea.

Poti sa remarci ca vei intalni flori proaspete in casele mari, sau in cele foarte mici. Trebuie sa fii foarte mare, sau foarte mic, sa poti aprecia parfumul delicat si autenticitatea unor lucruri simple, de care restul s-a cam instrainat. Ei apreciaza lemnul, materialele naturale, calitatea inaintea cantitatii.

Au simtul proportiilor, iubesc si frecventeaza biserica, adora copiii. Cunosc bine plantele, dar si semnele cerului si ale pamantului, respecta sarbatorile, traditia. Respecta cuvantul dat, isi apara si iubesc cu fermitate pamantul, au o relatie speciala cu timpul si cu trecerea. Moartea, in viziunea lor, e fireasca. Anotimpurile au farmec. Rosturile nu sunt contrazise. Natura e venerata.

Si tot ei stiu sa aprecieze si cele mai frumoase femei. Criteriile lor sunt imbatabile. Fara concesii.

articol publicat in suplimentul jurnalului national de duminica – 1 nov

Caravanserai

Zarnacadele, matasuri, Shiraz, peruzele, Ispahan, salbe, tipsii de smalt, cutii de aur si argint, perne de catifea, potire de alabastru, opium, liliac persan, caravangii

Imi place scriitura Marthei Bibescu. Universul ei este de o senzorialitate fascinanta, e o lume colorata si exotica.

“Cele Opt Raiuri” au o prefata impresionanta si incep asa:

“Nu sunt decat lut fara de pret, dar catva timp am locuit impreuna cu trandafirul” Saadi

Am gasit aceasta scena incantatoare de negot persan, e  cinematografica, parfumata si comica.

“ In fiecare dimineata, slugile tacute care ne pricep doar semnele, ni-i aduc pe negustorii adunati din zori la poarta. Si atunci pe terasa unde ii primesc se desfasoara o ciudata comedie. Mai intai, murmurul glasurilor se raspandeste, placut ca admiratia multimii. Zgomot mangaietor al mainilor, maini intinse, stofe desfasurate, fiecare imi cere luarea aminte, cauta sa-mi placa.Aud vorbe pe care nu le inteleg si al caror sunet este inmuiat a lingusire…

Este scena propunerii.

Glasurile devin mai staruitoare, miscarile fetei mai expresive. Ochii se rostogolesc in fetele lor urate cu barbi inrosite de hennah. Expresia fiecarui chip cauta sa fie cat mai infocata si mai dezinteresata. Inteleg ca tactica lor este de a ma face sa iau lucrurile, sa le tin in mana macar o clipa. Ei stiu ca e mai greu sa te desparti de un lucru care ti-a placut, dupa ce l-ai atins: e inceputul stapanirii. Toate insusirile obiectului se descopera degetelor, gingasia si luciul fildesului, culoarea stravezie a smaltului, greutatea si forma metalului lucrat; cat despre placerile ce nasc din manuirea stofelor, din atingerea matasurilor sunt foarte subtile, si acesti Orientali vicleni se incred atunci in senzualitatea cumparatorului. De cele mai multe ori nu se inseala.

Se face putina liniste. Si-au dat seama ca am sa vorbesc. Cunosc dinainte intelesul vorbelor frantuzesti pe care le voi rosti:

-         Cat sa va dau pe asta?

Protestarile lor se ridica, intovarasite de miscari largi care inseamna:

-         Nimic, nimic, cat vrei, aceste lucruri sunt ale tale. Totusi.

Pierd rabdarea. Dupa putina sovaiala, cu glasul supus si ca sa-mi faca placere, ei spun o suma. Dupa sfatul unui prieten persan dau numaidecat un sfert din pretul cerut.

Atunci bocetele ne asurzesc. Strigate de durere, gemete, blesteme. Se prefac ca-si smulg barba, ca-si rup hainele. Ridicolul tragic al gesturilor incepe sa ma miste. Prietenul nostru incepe sa le vorbeasca. Le propune jumatatea sfertului din suma ceruta de ei. Rasete nebune urmeaza plansetelor, si iata ca ii goneste pe toti. Salbele, tipsiile de smalt, cingatorile, cutiile de aur si argint, dispar intr-o clipita in buzunarele murdare, in traistele indoielnice care le adusesera. Se grabesc sa ia cat mai repede de sub ochii nostri lucrurile de pret. Raman numai covoarele, lasate zalog, prea numeroase si prea grele ca sa fie stranse in graba.

Totusi sunt putin dezamagita ca sarbatoarea s-a ispravit atat de curand. Rabdare! Aflu cu bucurie ca deabia incepe. Dupa zece minute se intorc, unul cate unul, ca si cum ar cauta covoarele uitate. Isi tin rasuflarea. Nu trebuie sa stim ca au venit.

Ca prin farmec, incep iara sa infloreasca smalturile si micile vase: giuvaierurile de adineaori s-au intors, nu se stie cum, parca fara ajutorul mainilor care le ofereau. Se odihnesc pe perne de catifea, in potire de alabastru.

Matasurile cu lumini schimbatoare si stofele moi s-au abatut pe spatarele scaunelor ca un stol de pauni. Cateva cupe sunt pline cu pietre nestemate, gramezi de peruzele depreciate, de o varietate atat de gingasa de culori, aproape de nedefinit…De alta parte…copci de paltoane, bumbi, egrete, ciucuri de margaritare…asezate pe o basma de damasc.

Aleg un ibric, o oglinda, o stofa si cateva peruzele care vor fi darurile acestei dimineti.”

Extras din Cele Opt Raiuri, de Martha Bibescu – editia Fundatiei Regale pentru Literatura si Arta

articol din suplimentul  jurnalului national de duminica – 25 oct

Il admir pe tata. Il ador pe tata. E cel mai frumos barbat din lume! Dar si cel mai generos, relaxat, simpatic si liber. Liber de toate prejudecatile, incapabil de cea mai mica rautate, original, tanar.

El ne-a starnit pofta de a avea si o casa la tara. Imi suna tare bine, din birourile noastre consumante, sa-l aud pe tata ca face jogging prin gradina, ia micul dejun afara, mananca oua fierte moi [de la gainile lui fericite] si bea tuica de caise la 9 dimineata.

Sunt geloasa pe salatele lui, retete originale cu migdale, miere, grau incoltit si tot felul de bazaconii anti-aging. Pe teoriile lui personale despre microbiologie, antropologie, etimologii.

Asa trebuie ca sunt si colegii lui ramasi citadini. Mai toti sunt palizi si terminati pentru ca s-au agatat de succesul orasului, au cladit companii prospere si au uitat sa mai si traiasca.

Tata a fost inspirat ca s-a retras, cu viile si voglia di vivere, cei mai simpatici si afectuosi caini si cele mai alintate pisici.

Sculpteaza, deseneaza, gradinareste, coase blanuri, canta, face cel mai bun vin, inoata ca un zeu – e un fel de Leonardo da Vinci de azi.

Tata, te ador pentru ca:

- ai reusit sa ramai anticomunist si neinrolat in vremuri comuniste si amare

- pentru ca ai un Dumnezeu, desi nu crezi ca el exista!

- pentru ca nobletea ta face din orice ai pune pe tine o haina admirabila

- pentru bunatatea cu care ajuti nefericitii si saracii

- pentru ca iti venerezi stramosii

- pt.obsesia ta pentru dictionare si editiile Larousse

- pentru ca bei destul!

- pentru ca amesteci atat de frumos franceza, italiana, engleza, bulgara, araba…

Ma innebunesc dupa:

-camera mea de adolescenta tembela cu pat suspendat facuta de tine

-mulajele de lut pentru mastile din papier mache cu care ne-am jucat

-masina de cusut si manualele de techniques de la coupe cu care ma terorizai

-blugii pe care ti-i taiam, fara sa te superi, hainele pe care ti le furam sa ma dau mare la scoala, pt. ca imi placea cum imi atarnau manecile cu 10 cm mai lungi…..

-windsurf-ul cu care te dai atat de bine

-pasiunea pentru mare si sport, arbaletele si costumele de scafandru

-melcii gatiti de tine cu usturoi, unt si patrunjel cu care o ingrozeai pe mama; noi, copiii, tineam cu tine din teribilism!

-vinul tau bun, busuiocul si pelinul cu care il “strici” an de an, spre exasperarea lui Razvan si incantarea mea!

din suplimentul de duminica al jurnalului national — 18 oct

Lena Constante

Lena Constante s-a nascut la Bucuresti in 1909. Era foarte intersata de arta populara romaneasca. Se va casatori mai tarziu cu etnomuzicologul Harry Brauner. In 1954 fondeaza Teatrul Tandarica impreuna cu Elena Patrascanu, sotia lui Lucretiu Patrascanu. Desi nevinovata, devine astfel acuzata in procesul politic intentat acestuia, si este acuzata, impreuna cu Harry Brauner, la 12 ani de inchisoare.

In timpul procesului, in momentul pronuntarii sentintei, Lena Constante a incercat sa il consoleze pe Harry Brauner si a reusit sa ii sopteasca la ureche: “nu fi trist”!

Harry a marturisit mai tarziu ca aceste cuvinte de o delicatete si o forta incredibile, l-au imbarbatat de-a lungul detentiei.

Inteligenta si forta morala a Lenei Constante, talentul si originalitatea picturilor si a tapiseriilor, fac din ea o eroina, aproape personaj de fictiune.

“I-am declarat la un moment dat , cand s-a pus problema mai serios: “Harry, eu inainte de 40 de ani nu ma casatoresc, fiindca vreau sa imi fac meseria de pictor si daca am un menaj, un barbat, copii, casa, n-o sa reusesc. Asta nu-i meserio sa o faci asa…

Cand am implinit 40 de ani nu ne-am putut casatori, iar apoi am ajuns amandoi la inchisoare. Ne-am casatorit cand el era la Viisoara, in domiciliu fortat. A fost o casatorie de un comic nebun. La masa, pe care am pregatit-o foarte frumos, am invitat doi detinuti. Cand au intrat in casa si au vazut totul impodobit cu flori si atatea feluri de mancare, s-au emotionat. Au inceput imediat sa planga si ne-am pus si noi pe bocit.”

Acest pasaj din “Evadarea Tacuta” este o marturie a atrocitatilor de care omenirea este uneori capabila, dar mai ales o dovada ca superioritatea, demnitatea si curatenia morala sunt posibile.

“In celula de langa closet mi s-a parut ca aud un om tusind. Mi s-a parut ca aud vocea lui Harry Brauner. Trebuia cu orice pret sa fiu sigura ca e el. Paznicul mergea intotdeauna in fata mea. Cu respiratia taiata, la a doua iesire, lipindu-ma de usa, am intredeschis o secunda vizeta. Era acolo, intins pe pat. Dar cum sa comunic cu el? O noapte intreaga imi rasucesc mintea ca sa gasesc o solutie. Sa-i scriu. Sa-i arunc hartia in celula prin deschizatura de deasupra usii.

La prima iesire, de dimineata rup si ascund marginea alba a unui ziar vechi ce servea de hartie igienica. Dar nu am creion, nici cerneala. Cu ce sa scriu? Pot sa inlocuiesc penita cu o aschie de lemn. Cu unghiile, smulg una din scandura care astupa fereastra carcerii. Voi scrie, deci, cu aschia aceasta si cu sange. Mijlocul cel mai usor de a-mi procura sange? Sa-mi musc mana. Aleg un loc pe dosul mainii stangi. Intre degetul mare si aratator. Acolo unde, cand tii pumnul inchis, carnea face o cuta. O apuc cu dintii. Iau prea multa carne. Ma doare, dar dintii nu intra in carne. Dupa mai multe incercari, fara indoiala prea timide dar totusi dureroase, dintii refuza sa muste. Faptul acesta ma scoate din sarite. Nu pot permite acestei carni nenorocite sa fie mai puternica decat vointa mea. Mai puternica decat mine. Ma musc din nou. Cu furie. De mai multe ori. Musc din ce in ce mai tare. Intai imi zmulg pielea. In sfarsit, apare putin sange. Prea putin. Musc din ce in ce mai adanc. Sange. O picatura. Inca o picatura. Scriu numai cateva cuvinte… Tin scrisoarea in mana facuta pumn. Mi-e ingrozitor de frica. Arunc hartia prin deschizatura. Dar nu am auzit-o cazand. Astept cateva clipe, Harry nu tuseste, nu raspunde. Tacere. Scrisoarea mea nu a gasit-o. Sau nu a inteles-o. Sau poate nu era in celula in clipa aceea….”

mamma mia, ce intalnire! einstein si chaplin

intrebata despre teoria relativitatii, cea de-a doua sotie a lui einstein a raspuns:

- Elsa Einstein

In his Berlin home with his cousin and second wife, Elsa Einstein, ca. 1927. After divorcing Mileva and marrying Elsa, Einstein wrote, “I’m glad my wife doesn’t know any science. My first wife did.”

chaplin [how young] & einstein

si, einstein pe bicicleta,

si la el acasa

articol publicat in suplimentul de duminica al jurnalului national – 11 octombrie

gagici mistoace

elsa exarhu — despre pijamale

nud cu esarfa galbena – theodor pallady

rufarie, albituri, scrobeala, muselina, Hermes, sifon, odalisca, rips, Karl Lagerfeld, saculeti cu levantica, sapunuri in sifonier, maneca de kaftan, firet, apret, teturi, parfum de portocale verzi

Ador confortul. Mai nimic in detrimentul lui. Nepotii imi spun ‘’nana confortabila’’, pt. ca am mereu grija sa ii invit sa se aseze in cele mai confortabile fotolii, cu multe perne si picioarele cocotate pe tabureti.

Vorbind despre pijamale, imi place sa aleg ceva care sa fie mai mult decat confortabil, ceva care sa aiba mult stil, uneori ‘’prea mult stil’’.

E pacat sa dormi la voia intamplarii, in orice tricouri sau pijamale de serie. Poti sa te joci si sa alegi texturi speciale – de la unele foarte fine, pana la unele mai rugoase, asa cum erau apreturile pe vremuri. Imi plac pijamalele de muselina, bumbac fin, straveziu, sau matase, dar si cele din panzeturi aspre si parfumate, calcate cu dunga, mirosind a levantica si sapunuri.

Cea mai buna proba pe care o poti face pentru a sti daca ai o pijama onorabila este proba de a iesi cu ea in strada, de a ‘’deschide’’ usa cuiva in asa o tinuta….

Imi vine in minte pasiunea lui Karl Lagerfeld pentru camasile de noapte albe, cu care ii place sa isi cadoriseasca invitatii. Imi imaginez modele baroc, cu multe teturi si dantele.

Si tot spectaculoasa trebuie ca era si pijamaua lordului Thomson of Cardington, iubitul Martei Bibescu. El a socat-o pe proprietareasa imobilului de pe Caderea Bastiliei, in care locuia, cand la un bombardament, desi ofiter, a iesit noaptea in curte in pijamaua lui de matase indiana indigo cu casmiruri. ‘’Nu stiam ca ofiterii pot avea asemenea pijamale elegante’’ i-a spus ea.

E drept ca el urma sa fie numit vice-rege al Indiilor si cred ca tesatura era in genul celor pe care le admiram azi la Hermes.

Am intrebat cativa apropiati si colegi de birou in ce dorm…

Am aflat ca tipii dorm in boxeri, gagicile mai mult in pielea goala.

Mie-mi place sa imi cos singura modele mai traznite. De cele mai multe ori impreuna cu prietena mea Jo. Alegem panzeturi fine albe, dar mai trec si unele cu flori diafane sau dungi fine pastel, a la Deauville. Si ne plac mult pasmanteriile, ripsuri si margini fine de dantela, nasturi speciali si tot felul de bride. Unele modele ne-au iesit de minune, altele m-au facut sa nu dorm noaptea, pt. ca manecile erau prea stramte, sau un tighel mai pronuntat facea 1000 de cute. Dar ai libertatea de a alege o maneca de kaftan, lungimea care iti place, un decolteu special. E un chef d’oeuvre.  Acum am un model de salvari, irezistibil. L-am numit odalisca si ma gandesc ce minunat va arata o pijama de odalisca, a la Iser.

De vorba cu Jo Frolu despre pijamale

EE

Cum arata pijamaua pe care o planuiesti, prima pe care vrei sa o cosi?

JF

Vara imi place pijamaua cu pantaloni scurti, iarna imi place combinatia tricou de bumbac alb cu pantaloni colorati, cu un imprimeu.

Acum visez la niste pijamale cu buline si cu pantalonii f lungi.

EE

Descrie-mi cea mai frumoasa camasa de noapte facuta de tine. Una in care sa poti sa si dormi.

JF

Este una dintr-o bucata si este doar incretita la guler si putin la maneci, cat sa ii dea o forma. Materialul e un bumbac mai gros cu o textura mai rugoasa, ca de canepa sau in. Un detaliu care o face mai vesela e o dantela vintage aplicata in fata.

Tot pt. iarna am vazut o haina de dormit din casmir si matase, tricotata, cu maneca lunga, f calduroasa. Arata ca o rochie simpla, dreapta, cu maneca lunga. Imi plac tesaturile din bumbac combinate cu matase. Arata bine.

publicat in suplimentul de duminica al jurnalului national — 4 octombrie

gagici mistoace

Elsa Exarhu & Ramona Voicu — conversatie despre stil

Ramona Voicu este stilist freelance si consultant de imagine.

EE

Ce admiri cel mai mult la o gagica?

RV

Aerul pe care il respira. Cum calca, ce lumina degaja. Cel mai mult, in ultimul timp, imi plac imperfectiunile frumos asumate. O femeie neintimidata de amprentele pe care le pun timpul, sau o stare. Nu-mi plac femeile artificiale, deghizate in spatele unor outfit-uri strategic compuse. Ma sperie impecabilitatea asta.

EE

E un cod cultural care a fost descifrat gresit: ori esti ca de ghips, si se cheama ca esti eleganta, ori in totala neglijenta. Lipseste mijlocul.

Eu te admir pe tine pt stilul tau bine conturat si totusi atat de imprevizibil. Tu pe cine admiri?

RV

Eu tot pe tine.

EE

Pe mine ma inteleg destul de putini. Am intalnit cateva persoane ‘’neajutorate’’ totalmente in materie de stil care m-au sfatuit sa ma imbrac si eu ca omul…. Deci e o descifrare dificila, asta. Inainte de o vizita la Clarence House si o intalnire cu Printul Charles, cineva mi-a spus cu ezitare ca nu a vazut in viata ei o persoana atat de ciudat imbracata, ca mine [ma schimbasem de niste pantaloni de calarie, in 5 minute, intr-o rochie de seara].

RV

Eu as merge cu tine si la Regina Angliei, asa cum esti imbracata acum, am putea face un pic nic la Versailles sau orice altceva, si eleganta ar ramane. Dar, acestea sunt ‘’dioptriile’’ mele, si nu le pot imprumuta.

EE

Mai multe ‘’dioptrii’’ ca ale tale ar face lumea mai frumoasa.

RV

Si ar exila toate femeile care vor sa arate ca niste papusi de plastic.

EE

Sau le-ar vindeca.

De exemplu, mi-ar placea sa-mi spui cum arata aspiratia ta? Cum stii ce pui pe tine in fiecare dimineata?

RV

Imi aleg hainele direct, dupa stare. Fara o regula de culoare, sau de compozitie a tinutei. N-am ezitari, nu dureaza mult.

EE

Si iti place ce iese?

RV

De fiecare data.

EE

Care este ultima ta ‘’obsesie’’ vestimentara?

RV

Port de 2 saptamani, spre consternarea celor cu care ma intalnesc, si care stiu ca fac imagine, o pereche de jeansi rupti si vopsiti, care arata ca si cum as fi fugit de pe santier, si pe care simt ca i-as putea purta pana si cu cel mai elegant pantof de seara, sau cu palarie. Am obsesia lucrului trait, a obiectelor impregnate. Frecventa cu care schimbi nu e un plus.

EE

Dupa ani in care cumparam tot felul de haine si nu le purtam niciodata, am ajuns la performanta de a le purta pana le rup. Mai nou, m-am amorezat si de lucrurile rupte, pe care m-am incapatanat sa le port, dar f curate. Iti ia un timp, pana inveti sa alegi. Cat ti-a luat tie?

RV

Cativa ani buni.

Criza aduce din cest punct de vedere un plus, pentru ca oamenii sunt nevoiti sa recicleze garderoba si hainele lor capata, in sfarsit, ceea ce trebuie sa aiba o haina, imprumuta din personalitatea lor.

EE

Cum iti par imbracati barbatii?

RV

Ii vad in trei categorii: demonstrativi, macho si impersonali.

EE

Si pe cei strangulati intr-un costum inchis la toti nasturii si cu manecutele prea lungi, in care categorie ii pui?

RV

In categoria ‘’vai de retina mea’’.

EE

Atunci avem 4 categorii, si cred ca ultima e si cea mai numeroasa. Dar, cum arata un tip bine imbracat, in viziunea ta?

RV

Intai e bine incaltat. Cu niste pantofi  masura lui, curati, dar nu stralucitori. Poate sa poarte un jeans relaxat, necalcat cu dunga si nici tras peste burta, cu un t-shirt sau o camasa necautate, peste care poate avea un sacou sur mesure. Imi plac mult detaliile: o esarfa, o batista, un basc, o pereche de ochelari de soare bine alesi. Si fara bijuterii, sunt prea putini barbati care stiu sa aleaga si sa poarte o bijuterie.

EE

Si pentru cei fara aplecare, dar care ar fi dornici sa se curete de schemele astea triste, ce solutie vezi?

RV

Primul pas ar fi sa admita ca ceva nu e in regula. Mai apoi, sa-si doreasca sa caute schimbarea si sa consulte cativa stilisti, pana gasesc ‘’doctorul’’ potrivit.

EE

Ce citesti, ce te inspira in cautarile tale? Reviste, site-uri?

RV

Dincolo de lecturile obligatorii [Vogue, site-uri] ma inspira filmele, calatoriile mele si unele secvente de viata. De exemplu, dupa filmul Coco, aveam chef sa-mi cumpar o masina de cusut si sa-mi transform cearceafurile in rochii. In ultimul timp ma inspira doamnele in varsta pe care le intalnesc cand il plimb pe fiul mei prin parc.

EE

Ce iti place la ele?

RV

Au o cochetarie naturala. Se aseaza usor pe banca, au miscarile line. Au feminitate gesturile lor, sunt saturate culorile pe care le poarta. Nu e nimic fortat.

EE

Imi poti da cateva nume de gagici mistoace, pe care le admiri? Pot fi de peste tot si dintotdeauna.

RV

Lauren Hutton, Lou Dillon [fiica lui Jane Birkin], Marlene Dietriech, Monica Vitti [toate femeile lui Antonioni si ale lui Vittorio de Sica], Christie Turlington, Olga Tudorache, Sofia Vicoveanca, Maria Tanase, si sigur multe altele care nu imi vin acum in minte.

EE

Si tipi?

RV

Serge Gainsbourg, Marcello Mastroiani, Paul Newman, Woody Harelson, Nicholas Gueschiere [Balenciaga].