piata cu flori

articol publicat in suplimentul jurnalului national de duminica – 20 dec

gutui, bujori, covoare oltenesti, duzi si corcodusi, cuptoare de paine, pristolnic, surcele, sorici

foto dragos lumpan

Stefan Kopeczi, prietenul nostru, mi-a povestit cum in vremea in care lucra pentru Jil Sander, o printesa africana cumpara suspect de multe blanuri scumpe si extravagante. Ea a marturisit ca ii trebuiau pentru a-si putea primi prietenele in salonul – camera frigorifica. Asa ii placea sa-si petreaca timpul: gagicile beau ceai imbracate in blanurile acelea! In congelator, in Africa.

Ii admir pe taranii care nu ravnesc sa devina oraseni, pe romanii care nu critica Romania, pe cei care in loc sa se vaite inteleg ca cele mai multe lucruri depind de ei. Cand fiul meu era mic, m-a intrebat de ce unele femei accepta sa poarte mustata, pentru ca “mustata nu e o fatalitate, nu e ca si cum n-ai avea o mana, sau un picior; acum o ai, acum poti sa n-o mai ai…’’, mi-a spus el. Cam asa e si cu vaicarelile legate de tara. Majoritatea lucrurilor depind de noi. Cerul e frumos peste tot. Asa si pamantul!

Am facut de curand o plimbare pe la Oltenita, Greaca. Peisajul si locurile mi-au taiat respiratia. Terasamente impresionante, lunca Dunarii, case tihnite si sate randuite. E pacat ca nu realizam cat de frumos e sudul Romaniei. E plin de seva. Am fost curioasa sa vizitez mosia lui Argetoianu si conacul de la Breasta, si am facut o plimbare de la Giurgiu spre Craiova. A fost paradisul! Sunt sate cu nume frumoase, cu case inocente si curti ingrijite, e plin de duzi, pruni, bujori, gutui si corcodusi. Vegetatia e luxurianta, oamenii zambesc. Domneste normalitatea. Am gasit in Corabia case batrane, de peste 100 de ani, de un farmec irezistibil. Coloane de turta dulce, lemn fasonat si tencuieli a la Brancusi. Ne place sa admiram cum italienii se imbraca in costume si rochii de gala pentru a organiza licitatii de trufe, celebrarea cepei, sau a cartofului. La ei exemplul unei ferme mici, aratul pamantului cu calul si materialele traditionale sunt venerate, nu demolate. O masa lunga de 20 m cu babete, copii mici si toate generatiile reunite, e un spectacol de armonie in care nu vei gasi nici macar o solnita de plastic. Pentru ca respecta ceea ce au, nu cauta sa fuga de ele. Asa mi-ar placea sa stim sa ne bucuram si noi cu adevarat de ceea ce avem, sa demolam mai putin, si sa pretuim mai mult casele de pamant, randuielile romanesti si tot ceea ce e al nostru. Il felicit pe Doru Frolu pentru eforturile lui de a cataliza ceea ce fac unii mai bun. In strada Uranus, langa Piata de Flori, el a renovat si animat Bursa Marfurilor Creative. Duminica a devenit astfel marcanta si pentru bunatatile pe care le aduc taranii in curtea lui: afumaturi, paine de Covasna, catina in miere [de Marasesti], muraturi fine [mere murate], ceaiuri si plante bine prezervate, o branza buna – s-ar califica si la selectia atenta a matusilor mele. Iar chipurile celor care aduc marfurile la vanzare sunt incredibile: oameni voiosi si fericiti sa aiba ce sa ofere, de cealalta parte, cumparatori sic, multumiti si ei sa aleaga.

printul charles

Raiul din lista mea

articol publicat in suplimentul jurnalului national – 13 dec

Desi imi place sa arunc din lucrurile pe care nu le mai folosesc, am reusit sa pastrez toate agendele, chiar de pe vremea cand in Bucuresti numerele de telefon aveau numai sase cifre.

Am regasit de curand o agenda in care notasem, intr-un moment de extaz, insemnari de la tara. Era un Paste, cu parfumuri de primavara si o liniste in care trebuie ca totul imi era pe mare plac. E o lista pe care dupa ani am recitit-o cu emotie, si, desi plang greu, mi-au dat lacrimile. Ma intrebam daca m-au lasat nervii, sau textul e chiar emotionant. Asa ca l-am incercat pe Razvan. Si am avut o mare satisfactie sa vad cum i se umezesc si lui ochii, cum incearca sa-si faca de lucru prin casa pentru a se ascunde. Asta m-a ambitionat sa merg mai departe si am testat cu buna mea prietena Jo. Si ei i-au dat lacrimile, si au mai fost cateva prietene.

noi – photo ionut macri

Iata ce scriam de la tara. Era in 2004.

Iubesc raiul din:

carpele albe ca neaua, tifon si molton pentru praf, galeata emailata cu lalele, carafa de lut cu liliac mov, spalatul pe fata cu apa de ploaie, mastile cu argila, pudding-urile cu vanilie si lamaie, lecturile delicioase- Argetoianu, Cele Opt Raiuri – Martha Bibescu, filmele- in contrast total cu tara: Funny Face, Le petit baigneur, sapunitele de toate aromele, coriandru, lavanda, periutele de lemn, curatatul argintariei cu cenusa, polonicul simpatic, camera cu rufarie, lumina, parfum de detergent, fierul de calcat ca o masina veche americana, bolul mare cu multe lamai, fotoliul din baie, plita si armonia baii parfumate, draperiile cu fluturi si pelin din dormitor, Razvan, harnic si fericit, citind poezii in timp ce ploua prin acoperis in oalele de supa emailate, painicile Dumnezeiesti facute de Razvan, mancarea de stevie din vasul oval negru [gatita la cuptor, cu dragoste, de Razvan], maturile de lemn, galeata cu cenusa si vatraiele, numai lemn si tabla, lalelele din gradina, liliacul inflorit, norii proiectati pe cerul din fundul gradinii, iarba, cotofenele si fluturii, vantul, pomii infloriti, vinul rosu de la papa si smerenia inainte de fiecare masa, rugaciunea spusa din suflet, cu lacrimi, gustarile cu ceapa verde si paine calda, bufetul mamei cu sarlota de olanda, sosierele, polonicul de portelan, toate paharele gravate, soba cojita din dormitor, cu mine calare, tihna dormitorului cu dimensiunile ideale: lumina calda a veilleusei cu abat-jour vesel orange, lectura, mama- fotografia ei razand – ma protejeaza de tot! e bine cu ea!, boraxitele de prin sertarul cu lenjerii albe, dantele, franghia cu rufe dansand in vant, mirosul de mare din tesaturi, usa primitiva de la baie cu balamalele de Ev Mediu, vopseaua scorojita pe usa de la intrare, ca o bunicuta cu umor, listele si planurile mele, visatul la chiuveta de piatra de Vistea, la gardul comun cu casa a 2-a, la renovari, la hectare si trandavie…

Regatul Buthan

articol publicat in suplimentul de duminica al jurnalului national – 6 dec

Ma incita destinatiile exotice, imi place sa vad ceva nou si aleg sa calatoresc numai cu promisiunea ca aventura depaseste dezamagirea. Am ales Regatul Bhutan.

Dupa escala din India, curiozitatea devine chiar apasatoare. Primul contact impresionant cu Bhutan are loc inca din avion.

Liniile aeriene bhutaneze au un set-up special, iar stewardesele sunt ca niste gheise nascute sa te serveasca zambind. Scaunele lavande sunt asortate la kimonourile lor. Atmosfera e linistita, putini turisti, avionul e gol si se vorbeste numai in soapta. Inca o escala in Kathmandu, survolam Everest si aterizam in Paro. Interesant e ca aterizam intr-un curcubeu. In Bhutan suntem asteptati cu esarfe albe de matase, e un semn de ospitalitate si respect.

Aeroportul, benzinariile, si mai toate cladirile, seamana cu templele lor budiste. Portretul regelui e peste tot. Iar el are 5 sotii frumoase.

In teritoriul acesta aproape intact au aparut cateva investitii care au justificat plasarea unei piste foarte scurte de avion in orasul Paro. Uma Paro este un spa de cinci stele in mijlocul unei salbaticii fascinante. Un englez care s-a ocupat de implementarea acestei afaceri ale familiei Ong in Bhutan imi spune ca au adus cu avionul totul, pana la ultimul surub, iar in training-urile lor au inclus si folosirea hartiei igienice.

Spa-ul e ireprosabil, bucatarie cu un chef irlandez [o doamna], meniu fusion. Imi dau seama ca dragostea se poate proba si asa: cand mananci ceva bun gandul tau zboara la cel cu care ai vrea sa impartasesti asta. I-as trimite lui Razvan prin DHL un borcan cu prima mea cina la Uma Paro: coaste de berbecut roz cu lime, mamaliga si rucola prajite.

Dupa un masaj cu uleiuri exotice si cu ienupar sunt Naomi Campbell. Evadam din refugiul nostru de 5 stele in incursiuni scurte si incercam sa descoperim locurile. E o intoarcere cu 2000 de ani in urma, cu locuitori senini si lipsiti de griji, oamenii au un tempo pacifist care respira rugaciunea si meditatia. In doua saptamani nu am auzit o voce ridicata, in tot tinutul. Pana si cainii sunt fericiti si pasnici. Ghizii sunt foarte empatici cu starile noastre si ne insotesc in timp ce noi pendulam de la extaz la dezgust si inapoi. Untul de iac are un parfum execrabil. Si ei il ard in toate templele. Locuitorii mesteca betel si scuipa peste tot de culoarea sangelui. Inceputurile de urbanism sau canalizari au evacuarile la rigola, la vedere.

Dar m-a fascinat modelul de locuire la tara: casa bhutaneza. Este o organizare cinstita, inteligenta si confortabila. Sunt incaperi foarte mari, pentru ca toate sotiile sa incapa in ele impreuna cu copiii lor. Uneori asa o familie are un sot, 5 sotii si cate 2-3 copii pt. fiecare, deci pot depasi usor 15 persoane. Materialele sunt impecabile estetic si functional: numai piatra, pamant si lemn. Musafirul are un regim privilegiat, numai pentru el toaleta e in interiorul casei, pentru restul baia e afara. Cada e sapata in curte, garnisita cu piatra si lemn si are doua compartimente. In unul se pun pietrele incinse in foc, asa ca si iarna se poate face o baie buna, cu saruri fortifiante. Bucataria e amenajata in jurul unui semineu imens, cu putine ustensile, dar bune. Toate cutiile si cosurile afumate, etajerele si recipientele de pastrat mancarea ar putea lesne constitui o colectie de arta. Pe usi sunt cuiere in care stau arcurile de vanatoare si tolbe frumoase de blana care i-ar face gelosi si pe Armani sau Roberto Cavalli. Imi spun ca e frumoasa salbaticia, dar intalnesc repede cativa localnici zambitori si realizez ce buna e civilizatia, fie si macar pentru cremele de fata si dentistii de care ne bucuram.

varste, riduri, frumusete

tipi misto/gagici mistoace — articolul aparut in suplimentul jurnalului national de duminica – 29 nov

Majestatea Sa Regele Mihai, pictorita Constanta Stratulat, Neagu Djuvara, profesorul Bodnariuc, Lena Constante, madame Sadovic.

Majestatea Sa Regele Mihai

Am avut mereu norocul sa am prietene in varsta, fabuloase, frumoase si cu personalitati exceptionale. Victoria lor asupra anilor m-a marcat. Poate de aceea n-am inteles niciodata vaicarelile unora legate de inaintarea in varsta, sau etichetele jalnice puse in graba de tipi nefericiti care cred ca la 40 de ani omul e generalmente terminat.

Am urmarit un interviu cu o balerina de la Balsoi care avea 102 ani si chipul ei m-a vrajit. Fiecare rid avea o poveste ascendenta si fericita, lumina ochilor era vie si vesela. Era o demonstratie ca ridurile pot fi un atu.

Tot o demonstratie de frumusete prin varsta e si Neagu Djuvara, si putini realizeaza ce varsta are, mai ales ca pana de curand el era si realizator de emisiune TV. E probabil o programare genetica aceasta teama de care putini reusesc sa scape, asa cum tot genetic e trasata si transformarea.

Imi place chipul Majestatii Sale Regele Mihai, fata lui s-a imbogatit cu cele mai nobile si frumoase linii. Toata intelepciunea si experientele i-au dat puterea sa prelucreze realitatea intelegand cu adevarat sensurile vietii, asa ca e mai frumos ca la 18 ani.

Tata incepuse sa-si piarda din prieteni si simteam ca varsta incepe sa-l apese, cand, in vizita la Lyggia Naum, am facut cunostinta cu un domn interesant. M-am prezentat, iar el a tresarit, pentru ca numele meu ii suna cunoscut. ‘’Excelsa, tatal tau mi-a fost student’’, mi-a spus Dl. Bodnariuc. Cred ca i-am crescut speranta de viata cu inca 50 de ani tatalui meu, dupa ce i l-am dat la telefon pe profesorul lui, trecut bine de 90 de ani, si in mare forma.

Din perspectiva aceasta de varsta si lifestyle America imi pare castigatoare. In Florida viata incepe dupa 70 de ani, lumea se casatoreste si isi reface viata chiar si dupa 80. Tipii in varsta sunt invidiati si activi, dress-code-ul lor e in alb si roz.

despre lyggia naum

articol publicat in suplimentul de duminica al jurnalului national — 22 nov

“Ei, ce-am pierdut eu…” imi tot spunea Lyggia oftand.

 

M-am minunat sa vad ce echilibru a reusit sa pastreze Lyggia dupa ce a disparut Gellu. Sa te muti la peste 80 de ani intr-o alta casa [desi aproape nevazatoare] si sa reusesti sa administrezi totul in cea mai inalta ordine. Sa iti pastrezi mintile si surasul buclucas si complice de copila.

 

In seria frumoaselor povestiri ale ei despre Gellu si intalnirea lor exceptionala, pe care le asteptam cu gura cascata, s-au mai nascut si cateva complicitati care ne-au onorat si de care ne-am bucurat impreuna. Asa a aparut “cutra de nenea”, faimoasa “ori nu ajuta, ori nu trebuie”…sau avertizarile despre “o mare plictiseala”. In acord cu teroriile unei coerente intre gand, fapta si consecinte, Lyggia ne avertiza mereu sa nu mintim nici macar de complezenta pt. ca in felul asta vom avea o mare plictiseala.

Am aflat cu oarecare mirare de salutul lor de la Comana: “sa murim frumos”, pe care si-l tot urau intre prieteni…Despre joviala Andre Fleury si performantele ei de la 104 ani…Despre Gellu – salvatorrrrhul.

De la Lyggia am aflat si invatat multe: mai ales despre prietenie si solidaritate, despre adancimea unor relatii si despre cum ar trebui tratate deceptiile.

Asa am aflat si ca in prima vizita e bine sa duci chibrituri si sare, pentru prosperitatea casei pe care o vizitezi. Si ma bucura mereu sa aplic asta cu succes [chibriturile ii placeau mult Lyggiei, avea mereu unele f mari si frumoase].

Asa cum se intampla cu mintile bune, Lyggia putea intelege orice. Oricate modernitati ar fi incaput in enuntul nostru, daca aveai sa ii ceri un sfat, primeai unul fabulos. Nu le intelegeam mereu imediat consistenta, dar viitorul le-a validat pe toate.

Lyggia spunea ca numai in casele oamenilor rai nu miroase putin si a mancare…Am aflat asta cand m-a invitat la masa, la un rasol de vita cu hrean. A fost delicios.

Iar la Comana pe terasa am savurat cateva veri la rand minunatiile grecesti, mancare de vinete sau bame, mancare de stevie; Lyggia era foarte mandra de originile ei grecesti.

Si daca ma gandesc la dragostea Lyggiei pentru frumos si tihna pe care stia sa o construiasca, imi vine in minte stilul provencal, de tesaturi cu carouri alb rosu, cu tot felul de stamburi cu flori f inspirate si colorate care decorau camerele de la Comana sau bucataria din Bucuresti. Soba rosie, aragazul pe 4 picioare ca un martian, solnitele de perete din tabla emailata, servetul de olanda brodat de ea in clasa a patra.

Si cred ca amestecul interesant dozat de exigenta si indulgenta a facut ca Lyggia sa stie sa isi apropie multi tineri, sa fie iubita si respectata asa cum isi dorea.

Am iesit impreuna la Carturesti si am dorit sa ii ofer un ceai. Dar, in cateva minute, a sosit o tava plina cu ceaiuri si biscuiti din partea casei, special oferite ei. Era f bucuroasa ca poate sa imi ofere ea mie ceaiul. Am intrebat-o apoi daca ar vrea sa ne plimbam putin cu masina, sa ii arat orasul impodobit. A acceptat delicat, insistand sa nu imi pierd timpul…Asa ca ne-am plimbat mai apoi pe Kisselef, pe la Arcul de Triumf pana la gradina Miorita, sa ii arat orasul impodobit inainte de Craciun. Era ultimul ei Craciun. Cand am sosit, in parcarea din fata casei ei, un mitocan m-a calcat literalmente cu masina pe picior in timp ce eu o ajutam sa iasa din masina…aveam o urma de cauciuc de doua palme deasupra tendonului…dar m-a durut numai putin, fara mari complicatii. Asta tot in seria protectiei prin miracole, care ii placeau Lyggiei atat de mult.

Imi placea mult felul in care simtea ca cea mai inalta datorie a ei sa il comunice pe Gellu Naum. Imi povestea bucuroasa ca multi cunoscuti de-ai ei au inceput sa trateze Calea Searpelui ca pe un oracol si un porte-bonheur totodata. Spunea ca, fara sa stie unii de altii, toti o deschid pt. a afla ce le mai spune cartea, sau se simt protejati de ea atat de direct incat o poarta si in masina.

Si ii spuneam cum gandindu-ma la ce ar fi de facut pt. ca despre Gellu sa se vorbeasca mai mult, sa fie citit, intrata la Carturesti imi sarise o carte de pe un raft chiar in calea mea, si evident era Calea Searpelui….

Ii placeau mult aceste confirmari venite din alte lumi, misterioase. Asa i-ar fi placut desigur sa stie ca la Scala di Milano am intrezarit o doamna ce ii semana bine, avea o rochie de duchesse verde praz, un mantou de camilhaar beige…si surasul acela. Poate si de aceea, tot concertul Keith Jarrett mi s-au derulat in minte numai imagini cu Gellu si Lyggia la Comana, cu gradina lor paradisiaca, cu bujorii aprinsi si cu ploaia dulce de primavara, ca dragostea lor.

“Excelsa, tot ce face, face la perfectiune”, e cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodata. Dupa ce ne-am cunoscut mai bine, Lyggia mi-a marturisit ca a fost indusa in eroare la inceput de unii si altii, ca abia acum afla cine sunt…. Era jenata de primele ei ganduri si imi tot spunea ca e mai bine sa ai o surpriza placuta, devreme ce deceptiile sunt mult mai frecvente.

Oameni interesanti, “favorabili”, au fost atrasi in cercul de prieteni apropiati si prezenti in mai toate momentele importante ele vietii ei. Si grupului astuia i s-au mai alaturat, par hasard, si multi straini….Nu toti erau f inspirati, asa se face ca de exemplu, chiar in discursul de la inmormantarea ei preotul a numit-o pe Lyggia “doamna literaturii romanesti”…Asta nu i-ar fi placut deloc.

Am dus-o pe Lyggia la spitalul de pneumologie si eram impreuna cand am aflat despre diagnosticul ei grav. In cel mai tensionat moment al asteptarii, medicul radiolog ce detinea “verdictul” se tachina si flirta galagios cu o asistenta, spre uimirea noastra. Am fost grosolan neglijate.

Am decis sa o menajez pe Lyggia si sa ii ascund realitatea, asa ca pentru urmatoarele tratamente cu morfina am invocat calmante din plante. Imi spunea mereu sa am grija de moralul ei.

Nu stiam prea bine unde suntem in oras, unde e situat spitalul…ajunseseram pe cai ocolite….

Dar, la plecare, ca de obicei cand eram cu masina, i-am propus o plimbare, poate la Gellu la cimitir. Credeam ca suntem f departe de asta, cand, in capatul strazii, plecand de la spital in alta directie decat in cea din care am venit, se profila gardul cimitirului Bellu. Ni s-a parut de necrezut.

Langa mormantul lui Gellu, Lyggia s-a prabusit pe cruce si a atins-o apasat cu toata palma. Mi-a spus indurerata: “nici nu stiu de ce nu raman aici”.

Dupa putin timp s-au regasit. Si nici asta nu a fost simplu, intrucat se gasesc mereu unii care incearca sa desparta oamenii de nedespartit. Dar de asta se ocupa Dumnezeu.

Si desi in ziua inmormantarii era ger si un nor foarte dens, pentru cateva momente soarele a stralucit intens chiar in timpul inmormantarii. A fost un zambet.

cortul arab

tipi misto/gagici mistoace

articol aparut in suplimentul jurnalului national din 15 noiembrie

o viata ideala…

Te intrebi ce anume reuseste sa construiasca bine atmosfera unei case, dar a unei zile?

Raspunsul e uneori greu de formulat, clare sunt numai rezultatele. E bine, sau nu e.

Mie imi place in casa de la tara felul in care exteriorul si interiorul se pun in armonie: oriunde privesti vezi cerul si copacii, nicaieri privirea nu se opreste intr-un zid, sau intr-o fereastra acoperita.

Imi mai place rezistenta dusumelelor si insensibilitatea lor la manevrele de vatraie, cosuri cu lemne, cizme de cauciuc pline de noroi, paie….Orice ai face, poate fi curat intr-un minut, fara sa te stresezi, iar lemnul e din ce in ce mai frumos.

Si desigur ca zilele arata diferit intr-o casa de tara in care incepi ziua afara, in aer bun, cu parfumurile anotimpurilor in nari si sunetele speciale ale fiecarei ore.

Si apoi, sa-ti faci de treaba plimbandu-te pe campuri, cu caii, sa verifici viile, sa vezi ce fac campurile, sa obosesti si sa-ti fie o foame de copil, sa stii ca iti meriti masa dupa atata efort, sa te bucuri de un dus tonic si parfumat. Sa te schimbi de hainele terfelite fara grija cu rufarie curata si putin aspra; sa te asezi la o masa buna, cu sfaraieli de fripturici pe plita si supe grase aurii, cu paine de casa si bauturi pe placul tau, cu lumanari si sfesnice de alama; sa savurezi toate astea in timp ce privesti pe fereastra cum ziua vireaza in seara si simti ca nu ai mai pierdut o zi.

Am citit cu bucurie despre unele triburi de arabi care venereaza calul intr-atat incat dorm cu el in cort. Ei sunt, se pare, singura civilizatie in care sunt mai pretuite iepele decat armasarii, deoarece in timpul atacurilor lor nu necheaza si nu ii dau de gol, asa cum fac masculii.

Ma inspira tabloul acesta al lui Edwin Landseer – Cortul Arab

Incepusem si eu sa visez la un cort confortabil si excentric, ceva in genul celor maure, cu ciucuri si pasmanterii, cu mega spatii in interior, inaltimi bune, mobila de campanie si lavoare. In asa un cort mi-as petrece 3 luni pe malul marii. Iar la tara, as modifica putin casa si as primi si eu in living cu bucurie 2 cai, 2 magari, 4 braci….Iar pe lista mea de fantezii au mai aparut: grajdul, o sanie si o caleasca.

tipi misto

articol din suplimentul de duminica al jurnalului national — 8 nov

tipi misto/gagici mistoace

primitivii si aristocratii

Blanuri, foc, vin, cai, aer de padure, pamant, vanat, flori, onoare, anotimpuri, sanie

Imi place sa observ cum valorile primilor sunt si ale ultimilor: unii aristocrati si unii primitivi se intalnesc pe un teritoriu cu care clasa de mijloc a pierdut legatura.

Francisc Sirato – lalele

Desi conservatori, si unii si altii perpetueaza un stil de viata in care elementele esentiale sunt naturale, puternice si ferme.

Ei iubesc animalele si comunicarea cu ele n-are nicio legatura cu cea pe care o practica media. Caii si cainii lor sunt de obicei exemplare exceptionale si au inainte de toate un rol practic.

Focul, cu care se intalnesc zilnic, e unul autentic, fara artificii, te incalzesti la el si meditezi. Iti pregatesti mancarea, de cele mai multe ori un vanat. Folosesti blanurile, pentru ca asa e rostul lor. Bei un vin, din cele mai bune, pt. ca e fabricat in house.

Mi-a placut relatarea lui Aurel Cioran [fratele lui Emil Cioran], despre un tip din Rasinari care ziua lucra la joagar, iar seara citea Schopenhauer. El se intreba ce resorturi interioare ciudate il puteau determina pe tip sa aiba asemenea preocupari contrastante.

Probabil ca intalnirea aceasta in afinitati, naturala, innascuta, face explicabila alaturarea.

Poti sa remarci ca vei intalni flori proaspete in casele mari, sau in cele foarte mici. Trebuie sa fii foarte mare, sau foarte mic, sa poti aprecia parfumul delicat si autenticitatea unor lucruri simple, de care restul s-a cam instrainat. Ei apreciaza lemnul, materialele naturale, calitatea inaintea cantitatii.

Au simtul proportiilor, iubesc si frecventeaza biserica, adora copiii. Cunosc bine plantele, dar si semnele cerului si ale pamantului, respecta sarbatorile, traditia. Respecta cuvantul dat, isi apara si iubesc cu fermitate pamantul, au o relatie speciala cu timpul si cu trecerea. Moartea, in viziunea lor, e fireasca. Anotimpurile au farmec. Rosturile nu sunt contrazise. Natura e venerata.

Si tot ei stiu sa aprecieze si cele mai frumoase femei. Criteriile lor sunt imbatabile. Fara concesii.

exotic

articol publicat in suplimentul jurnalului national de duminica – 1 nov

Caravanserai

Zarnacadele, matasuri, Shiraz, peruzele, Ispahan, salbe, tipsii de smalt, cutii de aur si argint, perne de catifea, potire de alabastru, opium, liliac persan, caravangii

Imi place scriitura Marthei Bibescu. Universul ei este de o senzorialitate fascinanta, e o lume colorata si exotica.

“Cele Opt Raiuri” au o prefata impresionanta si incep asa:

“Nu sunt decat lut fara de pret, dar catva timp am locuit impreuna cu trandafirul” Saadi

Am gasit aceasta scena incantatoare de negot persan, e  cinematografica, parfumata si comica.

“ In fiecare dimineata, slugile tacute care ne pricep doar semnele, ni-i aduc pe negustorii adunati din zori la poarta. Si atunci pe terasa unde ii primesc se desfasoara o ciudata comedie. Mai intai, murmurul glasurilor se raspandeste, placut ca admiratia multimii. Zgomot mangaietor al mainilor, maini intinse, stofe desfasurate, fiecare imi cere luarea aminte, cauta sa-mi placa.Aud vorbe pe care nu le inteleg si al caror sunet este inmuiat a lingusire…

Este scena propunerii.

Glasurile devin mai staruitoare, miscarile fetei mai expresive. Ochii se rostogolesc in fetele lor urate cu barbi inrosite de hennah. Expresia fiecarui chip cauta sa fie cat mai infocata si mai dezinteresata. Inteleg ca tactica lor este de a ma face sa iau lucrurile, sa le tin in mana macar o clipa. Ei stiu ca e mai greu sa te desparti de un lucru care ti-a placut, dupa ce l-ai atins: e inceputul stapanirii. Toate insusirile obiectului se descopera degetelor, gingasia si luciul fildesului, culoarea stravezie a smaltului, greutatea si forma metalului lucrat; cat despre placerile ce nasc din manuirea stofelor, din atingerea matasurilor sunt foarte subtile, si acesti Orientali vicleni se incred atunci in senzualitatea cumparatorului. De cele mai multe ori nu se inseala.

Se face putina liniste. Si-au dat seama ca am sa vorbesc. Cunosc dinainte intelesul vorbelor frantuzesti pe care le voi rosti:

-         Cat sa va dau pe asta?

Protestarile lor se ridica, intovarasite de miscari largi care inseamna:

-         Nimic, nimic, cat vrei, aceste lucruri sunt ale tale. Totusi.

Pierd rabdarea. Dupa putina sovaiala, cu glasul supus si ca sa-mi faca placere, ei spun o suma. Dupa sfatul unui prieten persan dau numaidecat un sfert din pretul cerut.

Atunci bocetele ne asurzesc. Strigate de durere, gemete, blesteme. Se prefac ca-si smulg barba, ca-si rup hainele. Ridicolul tragic al gesturilor incepe sa ma miste. Prietenul nostru incepe sa le vorbeasca. Le propune jumatatea sfertului din suma ceruta de ei. Rasete nebune urmeaza plansetelor, si iata ca ii goneste pe toti. Salbele, tipsiile de smalt, cingatorile, cutiile de aur si argint, dispar intr-o clipita in buzunarele murdare, in traistele indoielnice care le adusesera. Se grabesc sa ia cat mai repede de sub ochii nostri lucrurile de pret. Raman numai covoarele, lasate zalog, prea numeroase si prea grele ca sa fie stranse in graba.

Totusi sunt putin dezamagita ca sarbatoarea s-a ispravit atat de curand. Rabdare! Aflu cu bucurie ca deabia incepe. Dupa zece minute se intorc, unul cate unul, ca si cum ar cauta covoarele uitate. Isi tin rasuflarea. Nu trebuie sa stim ca au venit.

Ca prin farmec, incep iara sa infloreasca smalturile si micile vase: giuvaierurile de adineaori s-au intors, nu se stie cum, parca fara ajutorul mainilor care le ofereau. Se odihnesc pe perne de catifea, in potire de alabastru.

Matasurile cu lumini schimbatoare si stofele moi s-au abatut pe spatarele scaunelor ca un stol de pauni. Cateva cupe sunt pline cu pietre nestemate, gramezi de peruzele depreciate, de o varietate atat de gingasa de culori, aproape de nedefinit…De alta parte…copci de paltoane, bumbi, egrete, ciucuri de margaritare…asezate pe o basma de damasc.

Aleg un ibric, o oglinda, o stofa si cateva peruzele care vor fi darurile acestei dimineti.”

Extras din Cele Opt Raiuri, de Martha Bibescu – editia Fundatiei Regale pentru Literatura si Arta

splendid papa

articol din suplimentul  jurnalului national de duminica – 25 oct

Il admir pe tata. Il ador pe tata. E cel mai frumos barbat din lume! Dar si cel mai generos, relaxat, simpatic si liber. Liber de toate prejudecatile, incapabil de cea mai mica rautate, original, tanar.

El ne-a starnit pofta de a avea si o casa la tara. Imi suna tare bine, din birourile noastre consumante, sa-l aud pe tata ca face jogging prin gradina, ia micul dejun afara, mananca oua fierte moi [de la gainile lui fericite] si bea tuica de caise la 9 dimineata.

Sunt geloasa pe salatele lui, retete originale cu migdale, miere, grau incoltit si tot felul de bazaconii anti-aging. Pe teoriile lui personale despre microbiologie, antropologie, etimologii.

Asa trebuie ca sunt si colegii lui ramasi citadini. Mai toti sunt palizi si terminati pentru ca s-au agatat de succesul orasului, au cladit companii prospere si au uitat sa mai si traiasca.

Tata a fost inspirat ca s-a retras, cu viile si voglia di vivere, cei mai simpatici si afectuosi caini si cele mai alintate pisici.

Sculpteaza, deseneaza, gradinareste, coase blanuri, canta, face cel mai bun vin, inoata ca un zeu – e un fel de Leonardo da Vinci de azi.

Tata, te ador pentru ca:

- ai reusit sa ramai anticomunist si neinrolat in vremuri comuniste si amare

- pentru ca ai un Dumnezeu, desi nu crezi ca el exista!

- pentru ca nobletea ta face din orice ai pune pe tine o haina admirabila

- pentru bunatatea cu care ajuti nefericitii si saracii

- pentru ca iti venerezi stramosii

- pt.obsesia ta pentru dictionare si editiile Larousse

- pentru ca bei destul!

- pentru ca amesteci atat de frumos franceza, italiana, engleza, bulgara, araba…

Ma innebunesc dupa:

-camera mea de adolescenta tembela cu pat suspendat facuta de tine

-mulajele de lut pentru mastile din papier mache cu care ne-am jucat

-masina de cusut si manualele de techniques de la coupe cu care ma terorizai

-blugii pe care ti-i taiam, fara sa te superi, hainele pe care ti le furam sa ma dau mare la scoala, pt. ca imi placea cum imi atarnau manecile cu 10 cm mai lungi…..

-windsurf-ul cu care te dai atat de bine

-pasiunea pentru mare si sport, arbaletele si costumele de scafandru

-melcii gatiti de tine cu usturoi, unt si patrunjel cu care o ingrozeai pe mama; noi, copiii, tineam cu tine din teribilism!

-vinul tau bun, busuiocul si pelinul cu care il “strici” an de an, spre exasperarea lui Razvan si incantarea mea!